Nu stiu sa innot, mi-e draga marea dar nu am destul curaj sa ma las in bratele ei.... dar aseara am avut senzatia ca sunt in adancurile ei, aproape sa ating nisipul, aproape de limita inecului, si cu o ultima sclipire a constientului am realizat ca trebuie sa-mi adun puterile si sa ies la suprafata si sa continui sa traiesc, sa gasesc putere si motivatie sa ma rup din linistea adancului si sa accept realitatea cu toate rabufnirile ei de furie, deznadejde, neputinta. Sa accept inca o data lupta si sa-mi ridic ochii spre cer.
Nu-mi place postura de invins, nu accept cu usurinta propriile greseli, incerc sa nu le mai repet, nu-mi place nesiguranta si asteptarea.Dar nici nu-mi place sa alerg doar pentru a fi in turma de alergatori.Trebuie sa stiu unde ajung, cat timp am la dispozitie si care-mi este ritmul.
Imi place sa ii am pe cei dragi alaturi si sa le fac viata frumoasa, chiar daca asta suna la renuntare de sine.
Si imi place sa scriu, dar nu o pot face daca cineva imi urmareste fiecare atingere a tastelor.De cele mai multe ori doar asa pot descarca dureri si bucurii, doar asa ma pot elibera pentru a face loc altor ganduri si trairi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu